Vă invităm să faceți o călătorie în timp acum 100 de ani, alături de dl. Adrian Majuru, istoric, antropolog și director al Muzeului Municipiului București, care ne-a dezvăluit câte ceva din atmosfera de Belle Epoque a Bucureștiului.
Articolul de mai jos reprezintă o selecție a răspunsurilor domniei sale, despre cum arata viața bucureștenilor acum 100 de ani.
În 19 decembrie, Hotel Cișmigiu aniversează data când a fost redeschis publicului, sub administrația Hercesa Vivenda. După o perioadă nefastă în care hotelul căzuse într-o stare de degradare și abandon, în 2012, după un proces îndelungat de recondiționare care a inclus un procedeu cunoscut în arhitectura drept „facadism” (refacerea unei clădiri păstrând fațada originală a acesteia), Hotel Cișmigiu și-a redeschis porțile călătorilor și bucureștenilor, reînviind astfel un simbol al istoriei orașului. Pentru a marca această aniversare, precum și peste 100 de ani de istorie, am ales să facem un interviu cu un invitat cu totul special, cineva care ne-a oferit o perspectivă unică și extraordinar de bine documentată atât despre istoria hotelului, cât și a Bucureștiului de acum 100 de ani.
Să ne imaginăm că suntem în decembrie 1921. Palace Hotel – cum se numea pe atunci Hotel Cișmigiu – este deschis deja de nouă ani și se afla la apogeul său din perioada interbelica, fiind recunoscut drept unul dintre cele mai grandioase din București. Bulevardul Elisabeta devenise un fel de Broadway bucureștean, aici fiind, cu firme mari, luminoase, una lângă alta, mari săli de cinematograf, inclusiv Cinematograful Palace, de la parterul hotelului.
Cum arăta viața bucureștenilor acum 100 de ani? Cum socializau? Unde luau masa?
Adrian Majuru: E o mare diferență, pentru că atunci era un cu totul alt popor. Noi nu mai avem o corespondență cotidiană cu bunicii noștri care au trăit atunci. Am întrebat pe cineva, pe Șerban Milcoveanu, care era în perioada aceea student la medicină, cât costa să cumperi alimente, cât era coșul zilnic. Mi-a răspuns că nu știa, pentru că întotdeauna mânca în oraș. Nu-și amintea să fi mâncat acasă până când au venit comuniștii. Se mânca în oraș. Făcea parte din clasa de mijloc, cu părinți intelectuali.
Cum se formase, în aproape 100 de ani traseul acestui consumerism de bistrouri și de gastronomie? Nu erau neaparat non stop, dar se închideau târziu noaptea. Primii care intrau erau aceia care se duceau la muncă foarte de dimineață; veneau între șase și șapte și luau micul dejun, un schnaps puternic, o cafea tare și se duceau la birou. Pentru ei se pregătea un meniu adecvat. Azi nu ai unde să mănânci de dimineață, nici pe la ora nouă. Această clientelă încă există, dar nu este recuperată de către servicii. Apoi, începând cu orele 10.00 către 12.00 veneau alții, care lucrau avand întâlniri – erau ziariști, erau din mediul universitar, din mediul antreprenorial. Pentru aceștia se schimba meniul.
Dupa orele 16.00, lumea începea sa iasă de la lucru – întâi funcționarii și cei din serviciul public, apoi antreprenorii – si, în drum spre casă, se opreau și mai consumau. După orele 20.00 începeau concertele și serile de varieteu, care aveau o altă clientelă: plăteau mai mult, consumau mai mult, erau mai pretențioși. Meniurile erau adecvate, create în funcție de consumatori, de preocupări și de tipul de întâlnire. Și nu doar la Hotel Palace, ci pe toată Calea Victoriei și în zona centrală a orașului.
Bulevardul Regina Elisabeta era segmentul de dreapta al consumului variat de loisir, al serviciilor hoteliere și al ”centurii de asteroizi” decidente, al celor care făceau țara asta să funcționeze. Pentru investitorul care a coordonat această afacere până a fost naționalizată, vecinătatea Parcului Cișmigiu, a cinematografelor și a magazinelor care existau până în Piața Operei de mai târziu a fost mai relevantă decât Calea Victoriei. Dovadă că hotelul a funcționat constant, a avut o coerență în funcționare, față de altele care, chiar și pe Calea Victoriei, au dispărut – fie prin demolare, fie au fost înghițite de alte afaceri.
Ce fel de magazine erau pe Bulevardul Elisabeta atunci? Ce se cumpăra?
Adrian Majuru: Nu era consumerismul pe care-l știm astăzi. În afară de accesorii, piesele de îmbrăcăminte se comandau. Vedeai modelul, aveai revista, comandai în magazin, veneai, probai. Acestea erau în special în zona Centrului Vechi și pe Calea Victoriei. Magazinele erau cu precădere pentru accesorii vestimentare și segmentau destul de rar zona dedicată serviciilor.
Ce filme ar fi văzut cineva la Cinema Palace?
Adrian Majuru: În 1920 erau filmele franțuzești; asta era limba foarte iubită de români, pe care o vorbeau foarte mulți în mediul urban. Filmele americane apar cu precădere în următorul deceniu și încep să aibă succes, în special în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Producțiile occidentale au fost foarte bine primite. Ceea ce se lansa în Occident, în mai puțin de o lună ajungea și în cinematografele noastre. Se plătea rapid licența. Asta și în materie de carte. Nu era nevoie să o traducă o editura, venea producția de carte direct aici. Aveam reprezentanță Hachette chiar pe acest bulevard, ceva mai sus, către Grand Hotel Boulevard. Cartea franțuzească sau de limbă engleză avea un circuit constant și fără intermediari, direct cu Bucureștiul și orașele mari ale României.
Erau multe teatre, în special de varieteu, foarte aproape de Hotel Palace. Ceea ce nu mai avem acum este teatrul de cabaret. Existau două în spatele hotelului: Moulin Rouge și Alhambra. Acum sunt cinematografe. Iar pentru vreme frumoasă, chiar noaptea, exista grădina de vară, numita, după naționalizare, Capitol. Pe segmentul loisirului, consumul nu înceta, nici chiar târziu în noapte. Așadar, fluxul de clienți a fost constant. A fost o foarte bună înțelegere a acestui tip de afacere, pentru timpul despre care vorbim.
Oamenii ieșeau mai ales în timpul săptămânii. În weekend stăteau acasă și dădeau drumul celor care serveau în casă. În ziua de duminică, bulevardul era plin de menajere, servitorii caselor din București – era ziua lor liberă. Se plimbau pe bulevard, mâncau o înghețată, se duceau în Cișmigiu. În general, în weekend se pleca spre Hipodrom – nu era încă amenajat parcul Herăstrău – sau în afara orașului. Erau spelunci și în perioada aceea, cu prostituție, care era supravegheată – trebuia să ai un control asupra nefericirilor. Era o viață de noapte și cu tenebre, și cu lumini. Puteai fi o actriță sau un actor foarte iubit, pe scenele pe care jucai și puteai fi, în cealaltă parte a vieții, un om care își satisfăcea și alte fantezii.
Cum socializau, cum se distrau oamenii acum 100 de ani?
Adrian Majuru: Dacă ieșeai din hotel, te distrai “oriunde vedeai cu ochii”. Pe bulevard erau grădini de vară, cinematografe, bistro-uri. La Grădina de Vară numita Capitol după naționalizare era și un spațiu unde puteai dansa, exista încă Gradina Oteteleșanu, unde ulterior se va ridica Palatul Telefoanelor, pe Calea Victoriei. Erau împrejurimi cu foarte multe magazine, în special pe Calea Victorie, și mai puțin în Centrul Vechi, care funcționa ca un City bancar, pe vremea aceea.
Era un loc unde se organiza ceea ce azi înțelegem prin team building-uri. După program saloanele hotelului erau folosite de către companii mai mici sau medii pentru astfel de întruniri, prilejuri de a lega prietenii și a discuta în afara serviciului lucruri care să îi atragă. Ideea pentru a construi astfel de evenimente a avut-o Bragadiru, care a creat Palatul care-i poartă numele, în spatele fabricii. Palatul Bragadiru era o “casă de distracții” pentru angajații fabricii – cu popicărie, cu biliard, bar, sală de dans, sală de bal. Începuse, iată, să se nască acest concept, care astăzi este banal și foarte folosit.
Hotel Palace era un punct unde te întâlneai să faci o tranzacție, apoi te puteai retrage să joci un biliard sau să asculți un concert. Era un loc, printre puținele care ofereau așa ceva, în care te fidelizai și variai tranzacțiile și discuțiile, un loc gândit de la început cu o dinamică a serviciilor care să atragă clientul pentru cazare.
