În decembrie Hotel Cișmigiu împlinește nouă ani de când a fost redeschis publicului, sub administrația Hercesa Vivenda.
Pentru a marca această aniversare, precum și peste 100 de ani de istorie, am ales să facem un interviu cu un invitat cu totul special, cineva care ne-a oferit o perspectivă unică și extraordinar de bine documentată atât despre istoria hotelului, cât și a Bucureștiului de acum 100 de ani.
L-am avut invitat pe dl. Adrian Majuru, istoric, antropolog și director al Muzeului Municipiului București. Ne-a răspuns la invitație și iată, vă invităm să faceți o călătorie în timp acum 100 de ani și să gustați din atmosfera de Belle Epoque a Bucureștiului, așa cum nu ați mai făcut-o până acum. Articolul de mai jos reprezintă o selecție a răspunsurilor domniei sale iar pentru interviul integral, vă invităm să îl vizionați aici.
Să ne imaginăm că suntem în decembrie 1921. Palace Hotel - cum se numea pe atunci Hotel Cișmigiu - este deschis deja de nouă ani și se afla la apogeul său din perioada interbelica, fiind recunoscut drept unul dintre cele mai grandioase din București. Bulevardul Elisabeta devenise un fel de Broadway bucureștean, aici fiind, cu firme mari, luminoase, una lângă alta, mari săli de cinematograf, inclusiv Cinematograful Palace, de la parterul hotelului.
Cum era atmosfera Bucureștiului din anii 1920?
Adrian Majuru: Atmosfera este circumstanțiată - mă refer la o situație în care se afla întreaga țară și capitală. În 1920 nu era neapărat cel mai fericit timp din punct de vedere istoric - era inflație, moneda se devalorizase, Bucureștiul devenise nu neapărat o zonă de refugiu, dar de explorare pentru locuitorii noilor provincii care se reuniseră cu România. Era capitala noii țări și trebuia să își reconecteze portofoliul de relații, de tranzacții - unii intrau în viața politică, alții veneau la universitate. Era o zonă care începea să își dezvolte o altă dinamică față de Mica Românie.
Cum arăta pe atunci Bulevardul Elisabeta și Hotel Palace ?
Hotel Palace intră în acest vârtej. Este interesantă maniera în care a fost gândită această afacere a amplasamentului Hotelului Palace de catre Nacu Pissiota, care investește cumpărând un teren în apropierea Parcului Cișmigiu și care a văzut potențialul acestui Bulevard Regina Elisabeta. Acesta era un Corso al plimbărilor de tot felul, pentru toate vârstele, aici fiind concentrate cele mai multe și cele mai vechi cinematografe. Hotelurile au preluat ideea de a avea un cinematograf, inclusiv Hotel Palace. De aceea și avem amintirea unui Cinematograf Cișmigiu, naționalizat odată cu hotelul. Era un cinematograf de uz extern, deschis tuturor celor care voiau să vadă un film la modă și să plătească bilet.
1920 a însemnat pentru Hotelul Palace păstrarea unor elemente de noutate. Managerul hotelului era George Fabris care, înainte de război, fusese directorul Serviciului Apartamentelor și Voiajelor Majestății sale regele Leopold al II-lea al Belgiei și care servise în mari hotelui europene. Avea un model de know-how despre cum să arate un hotel foarte modern pentru o capitală care se afla, totuși, la periferia Europei (în 1920 ne învecinam cu Rusia Sovietelor, proaspăt creată).
Ce servicii putea avea un oaspete în București, daca alegea acest hotel?
Serviciile oferite de Hotel Palace erau foarte greu de întâlnit în București. Avea un confort foarte modern și foarte rafinat, spuneau contemporanii. Erau 200 de camere și saloane, apartamentele aveau sală de baie cu toatele - erau hoteluri care nu aveau sală de baie în interiorul camerei sau al saloanelor - aveau lavabou și bidet alimentate cu apă caldă și apă rece în toate camerele, ceea ce era o premieră pentru acest început de secol XX. Avea săli publice, salon de primire, săli de lectură, chiar în spațiul unde este acum Librăria Humanitas Cișmigiu. Exista o sală de corespondență - scrisul însemna o bună parte din viața părinților și bunicilor noștri de atunci.
Avea săli de biliard, una franceză și una engleză, restaurant cu galerie superioară care, după naționalizare, se va numi Gambrinus. Povestea berăriei Gambrinus este în alt imobil, pe Strada Câmpineanu, ea ajungând aici după cel de-al Doilea Război Mondial, în locul restaurantului Hotelului Palace. Restaurantul avea bucătărie franceză - aceasta era moda - care se păstrează și după Primul Război Mondial, în ciuda ocupației germane. Și înainte de război, și înainte de 1920, clienții se puteau bucura și de alte înlesniri ale epocii în acest hotel. Erau două ascensoare, unul destinat bagajelor și un ascensor pentru clienți. Avea încălzire centrală și ventilatie - aspirantă și refulantă - erau telefoane în toate camerele, ceea ce reprezenta un lux extraordinar pentru acea perioada, când erau foarte puține abonamente la nivelul întregii capitale.
Avea legături cu exteriorul, fiind foarte folosit de afaceriști, de oameni care doreau să-și extindă portofoliul în București. Oferea și distracții - și le-a oferit tot timpul, până la naționalizare - organiza concerte simfonice în saloanele sale, evenimente de tip Five O’Clock Tea pe modelul britanic sau aranjamente pentru familii și de lungă durată în București. Avea automobil omnibus care făcea legătura cu Gara de Nord și Gara de Est pentru clienții hotelului, care erau așteptați la gară și aduși la hotel, și invers.
Dacă ai fi ales acest hotel acum 100 de ani, ce ai fi întâlnit?
Ai fi foarte surprins să descoperi că în saloanele sale se vorbeau toate limbile de circulație din Europa. Până și chelnerii trebuia să vorbească fluent măcar limba franceză, mulți dintre aceștia venind din Franța sau din Italia. În salonul de primire, până la completarea formularelor, erau servite produse de ciocolată oferite de Fabrica Berindei și alte delicatese fine de la Cofetăria Regală a lui Nae Drăghiceanu. Ai fi găsit berea preferată a clienților hotelului, dar și a populației, care se numea Sleeping Car, “Mașinăria leneșă”, produsă de Fabrica Bragadiru, o bere mult mai iubită decât berea Luther, din import.
Care este perioada de glorie a zonei?
Perioada de glorie începe în anii 1880, când începe construcția bulevardului. Apar teatrele de varieteu și primele cinematografe. Este unul dintre motivele pentru care apare și acest hotel, din investiția domnuluii Pissiota. Nu departe de hotel este Palatul Eforiei Spitalelor Civile, o instituție foarte puternică din punct de vedere sanitar în Mica Românie dar și în România Mare. A fost naționalizată, era un ONG uriaș care întreținea mai multe spitale în București: Filantropia, Spitalul Colțea, Spitalul Colentina, Pantelimon, Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu. Lumea medicală circula pe această arteră, întrucât toate problemele medicale se rezolvau aici, în Palatul Eforiei. Acesta avea și o baie publică, și librărie, ceva similar cu Palatul Bragadiru, dar pentru lumea medicală. Cinemateca de pe Strada Eforie există de atunci, ea era în beneficiul angajaților Eforiei Spitalelor Civile.
Orașul București a fost un oraș al business-ului mai degrabă decât un oraș al turismului, așa cum, practic, își recuperează și astăzi acest conținut.
Cum și când s-a schimbat acest peisaj?
Odată cu țara, dupa 1947. În 1945 și 1946 încă mai erau oameni pe acest bulevard, la terasele de pe trotuar, la cafenele și la teatrul de varieteu dinspre Cercul Militar. Dar, după 1946 situația se schimbă, pentru că și viața oamenilor se schimbă dramatic. Dispar alimentele, sunt cartelate. Foarte bine este descrisă această trecere în romanul numit “Sub zero grade” al lui Radu Tudoran. Nu e o ficțiune; descrie magistral situația de atunci. La fel și lucrarea lui Constantin Olariu, publicată recent, numită “Bucureștiul monden. Radiografia unei prăbușiri.”
A fost o prăbușire dramatică a condiției umane. Atunci când alimentul intră în mitologie și e cartelat - se cartelase tot, de la vata medicinală, la metrul liniar de stambă din care să-ți faci o fustă - atunci e o problemă. Dispare tot. Se intră pe supraviețuire. Viața se cartelează. Recuperarea se face greu, după 1990, pentru că este o chestiune de etologie. Pentru ca să remodelezi un comportament și o mentalitate către libertate, trebuie să înțelegi ce înseamnă lucrurile schimbate, pentru că mintea ta, corpul tău rămân cu reflexele cu care s-au obișnuit să trăiască. Este stângaci, este neîncrezător, este superstițios și poate rămâne captiv toata viața în povestea asta. Mulți dintre cei care au prins schimbarea la peste 40 de ani nu și-au mai revenit, s-au ratat iremediabil. Erau prinși într-o profesie, au dispărut fabricile de sub ei; ce reconversie profesională? Nu s-a ocupat nimeni de ei. Nici acum nu există așa ceva, ca politică de stat, nici măcar la nivel local. Așa că reconversia este forța autodidactă a fiecăruia, și puțini sunt cei norocoși.
Ce i-ați invita pe oameni să descopere la Muzeul Municipiului București?
Muzeul București este un muzeu pavilionar. Sunt, practic, zece muzee, din care sunt deschise șapte. Palatul Sutu este cel mai aproape de Hotel Cișmigiu, unde este povestea orașului ( “Timpul orașului București”) dar și multe alte expoziții tematice temporare avand în conținut artă, antropologie, istorie, arheologie. Nu departe de el se afla muzeul Theodor Aman, casa unde a trăit și a lucrat acestor pictor foarte valoros pentru noi, creator de școală românească. Mai departe, spre Piața Romană, se află Casa George Severeanu, un muzeu de antichitate clasică, greco-romană; avem și artefacte egiptene. În apropiere este Observatorul Astronomic, singurul din București de uz public.
Pe Calea Victoriei, spre capătul ei, veți întâlni Casa Filipescu Cesianu, reabilitată în 2016, unde este deschis Muzeul Vârstelor, având ca obiect antropologia urbană. Anume, este vorba despre viața de acasă și în ce manieră tehnologia ne-a modelat modul de viață și confortul, în bine și în mai puțin bine. Mai departe, către Parcul Herăstrău, în apropiere de Fântâna Miorița este Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Acesta este adevăratul muzeu de etnografie, de specific urban, așa cum l-a gândit un medic, care a trăit toată viața lui într-un oraș. Este un muzeu de artă națională, fosta lui proprietate donata municipalității, cu un parc imens unde vă puteți plimba la liber și când muzeul este închis.
În zona cunoscută drept Dorobanți se află două muzee interesante. Unul de artă, Muzeul Familiei Storck, casa unde au locuit trei generații ale acestei familii de origine germană, pe Strada Vasile Alecsandri. Cel de-al doilea este casa diplomatului Aurel Babeș, fiul lui Victor Babeș, care a amenajat un muzeu dedicat tatălui său, pe strada Andrei Mureșanu 14A. Mai spre sud, pe 11 Iunie, este un alt muzeu, mic, de artă, Colecția Pompiliu și Ligia Macovei.
Proiectele care ne animă sunt următoarele: Pinacoteca București care urmează să fie amenajată în palatul Dacia-România pe Lipscani, un imobil absolut fantastic ridicat către 1870 în fața Băncii Naționale. Apoi, Palatul Voievodal Curtea Veche, aflat în șantier în momentul de față, început dar oprit, singurul sit arheologic din perioada medievală, care va putea fi vizitat. Nu în ultimul rând, casa unui alt mare profesor de artă, Gheorghe Tattarescu, amenajată pe la 1860-1870 pe strada Ilfov, lânga Primarie, nu departe de strada Eforiei. Este și el pus în conservare pentru a intra într-un șantier de reabilitare și restaurare. Este un muzeu cu o dinamică foarte interesantă, pentru că are toate tipurile de patrimonii posibile - de la vestimentatie, la arheologie, de la lunete și instrumente astronomice la clișee de sticlă, fotografii, argintarie, colecții de sticlărie și porțelan, documente medievale, o bibliotecă cu carte rară.
Așadar, e o poveste fantastică, pentru că poți construi un mecanism care să explice un fenomen istoric. Către asta ne îndemnăm noi să mergem, mai ales în expozițiile cu caracter temporar. O perspectivă holistică, care să explice un fenomen istoric și care apoi să prezinte și un element de prognoză, de posibilă trecere către următoarele decenii din viața noastră. În general, proiectele noastre narativ expoziționale includ și prognoză.
Scroll în sus 
